În prima dimineață am fixat camera pe ghidon cu aceeași grijă cu care îți așezi ochelarii pe nas: nu te gândești la ei decât dacă lipsesc. Am pornit înregistrarea, am pedalat spre piață și am uitat complet de ea. Seara, la vizionare, am văzut un oraș pe care îl traversam de ani de zile și pe care, de fapt, nu-l văzusem. O fereastră cu perdeaua trasă într-un fel anume, un câine care ne urmărea de pe un balcon, o trecere de pietoni vopsită pe jumătate. Noi, cei care ținem la detalii, avem de obicei o slăbiciune pentru astfel de lucruri mărunte. Lunile următoare ne-au arătat că filmatul e mai mult despre privit decât despre aparat.
Prima ieșire: tot ce nu am gândit dinainte
Am plecat convinși că totul va ieși bine, pentru că nu aveam pretenții. Ne-am ales un traseu pe care îl știm pe de rost, am pus bateria la încărcat cu o seară înainte și am considerat pregătirea terminată. Ne-a lipsit, de fapt, aproape tot restul.
Am uitat să curățăm lentila, așa că o jumătate din imagini au un voal discret, ca după o ploaie fină. Am pornit camera prea devreme și am umplut cardul cu minute de stat în fața scării blocului. Am lăsat sunetul deschis și am descoperit, la vizionare, că aproape tot ce se aude e vântul și un autobuz care frânează.
Lecția a venit repede: orașul nu stă după tine. Semaforul se schimbă când vrea el, un camion apare exact unde voiai să faci o cotitură frumoasă, iar lumina de după-amiază nu așteaptă să găsești unghiul bun. Ne-am dat seama că filmatul la bicicletă cere un plan, dar unul foarte scurt, de felul celor scrise pe un bilet și băgate în buzunar.
Al nostru avea trei rânduri: ce vrem să arătăm, cât durează traseul și unde ne oprim dacă ceva merită un cadru lung. Atât. Nimic mai complicat nu a rezistat în practică, pentru că atenția e deja împărțită între ghidon, trafic și drumul din fața noastră.
Un loc pentru cameră și un loc pentru privire
Un lucru pe care nu-l bănuiam: poziția camerei schimbă felul în care pedalezi. Pe ghidon, imaginea e stabilă și apropiată de ce vede ciclistul, dar apare mereu o bucată din cadru pe care n-o vrei. Pe cască, imaginea urmărește privirea și devine mai vie, însă se mișcă mai mult, iar cine se uită la ea mai târziu poate obosi.
Am testat amândouă variantele și am ajuns la o regulă personală. Pe ghidon filmăm când vrem să arătăm drumul, pe cască când vrem să arătăm ce ne atrage atenția. Nu e o regulă universală, doar una care ne-a funcționat în primele săptămâni.
Am început să observăm și altceva: ne comportăm diferit când știm că suntem înregistrați. Frânăm mai blând, respectăm mai atent culoarea semaforului, salutăm din cap pietonii care ne lasă să trecem. Cine vrea să vadă cum se leagă toate acestea de viața pe două roți în oraș găsește multe povești în același spirit pe Orașul pe bicicletă, unde mersul pe bicicletă e privit ca o alegere de zi cu zi, nu ca o performanță.
Ne-a mai prins bine un obicei mic: înainte de pornire, o privire peste lentilă și peste prinderea camerei, la fel ca atunci când verifici frânele. Durează cât o răsuflare și evită o seară întreagă de imagini inutilizabile.
Traseele scurte învață mai mult decât cele lungi
La început, am vrut turul întregului oraș, de la un capăt la altul, într-o singură înregistrare. Nu a ieșit nimic bun. Materialul era prea lung, cu prea multe zone fără interes, iar la montaj ne-am pierdut. Traseele scurte, de douăzeci-treizeci de minute, ne-au dat de fiecare dată mai multe cadre utile.
Un traseu scurt are o poveste, ceea ce unul lung nu are. Pleci dintr-un loc, treci printr-o piață, printr-o stradă cu tei, printr-un pasaj și te oprești la o cafea. Ai început, mijloc și sfârșit. Poți gândi dinainte unde vrei să încetinești și ce vrei să arăți, fără să iei în calcul tot orașul.
Am observat și cum se schimbă relația cu locul. Pe o stradă pe care am trecut de zeci de ori, camera ne-a obligat să încetinim și să ne întrebăm ce merită păstrat. O clădire dărăpănată cu un balcon încă bine întreținut, o scară exterioară, o curte în care cineva a pus ghivece pe toate treptele. Dacă n-ar fi fost cadrul, am fi trecut mai departe.
Luminii îi acordăm, de altfel, o atenție aproape exagerată. Dimineața devreme, străzile au o culoare caldă, cu umbre lungi, iar după-amiaza târziu apare un auriu pe care nicio setare nu-l poate inventa. Între aceste două momente, soarele de deasupra face totul plat. Am învățat să ne planificăm ieșirile după ceas, nu după dispoziție.
Acum alegem un cartier pe săptămână. Nu e un program rigid, mai degrabă o promisiune făcută nouă înșine: ne uităm mai atent la ce e aproape.
Cine ne vede și cine nu
Camera atrage priviri, lucru la care nu ne așteptam. Un domn de la o terasă ne-a întrebat, zâmbind, dacă filmăm pentru televiziune. Doi copii au făcut cu mâna, de pe o bancă, și am ținut cadrul exact cât să prindem salutul. Un paznic de parcare ne-a rugat politicos să nu-i punem mașinile în film, iar noi am întors camera spre cer, fără discuții.
Aici ne-am dat seama că filmatul în oraș vine cu o bună-cuviință nescrisă. Nu oprești pe cineva pentru un cadru, nu filmezi fețe de aproape fără acordul oamenilor, nu te legi de ferestrele altora. Dacă imaginea devine incomodă, o tai. Pare simplu, dar ajută să ai regula în minte înainte de prima ieșire, nu după prima supărare.
Și bicicleta se vede altfel. Un ciclist cu cameră e un ciclist mai atent, pentru că știe că cineva, adică el însuși, se va uita peste câteva zile la cum s-a purtat în trafic. Ne place gândul acesta: filmul e, înainte de orice, o oglindă. Cine reia imaginile cu o ceașcă de ceai în față vede imediat unde a trecut pe lângă o portieră deschisă sau unde a luat curba prea larg.
Ce ne-a învățat montajul
Dacă filmatul e o plăcere, montajul e o școală. Acolo îți dai seama că ai făcut aproape toate greșelile posibile. Cadre tremurate, orizont înclinat, un reflex de soare pe lentilă, o bucată de trotuar care ține o veșnicie. Dar tot acolo înveți cel mai repede, pentru că greșeala o vezi, nu o ghicești.
Ne-am dat seama, de pildă, că setările camerei contează mai mult decât credeam: stabilizarea, orientarea imaginii, cât de lungă e înregistrarea înainte de oprire automată. Cine pornește de la zero va găsi explicații practice despre setările de filmare pentru camerele de acțiune, scrise pentru ciclistul de oraș, nu pentru cel care filmează sporturi extreme. Pentru noi, a fost ca și cum cineva ne-ar fi spus dinainte ce o să ne doară.
Am învățat și să tăiem. Din douăzeci de minute înregistrate rămân, de obicei, două sau trei care merită arătate. La început ne părea rău după fiecare cadru scos; acum ne bucurăm când filmul devine mai scurt. Un traseu bun, de oraș, se vede în câteva minute, nu într-o după-amiază.
Sunetul a rămas problema cea mai încăpățânată. Vântul acoperă tot, așa că am început să punem muzică liniștită peste imagini sau, uneori, doar zgomotul străzii, filtrat, pentru atmosferă.
Luna a doua începe cu o listă mai mică
Dacă ne uităm înapoi, cea mai importantă schimbare nu a fost tehnică. Am renunțat la ideea că trebuie să filmăm tot și am început să alegem. O listă mai mică de lucruri de urmărit pe traseu ne-a dat mai mult material bun decât toate înregistrările fără țintă.
Am renunțat și la o altă grabă: să arătăm imediat ce am filmat. Imaginile se maturizează dacă le lași trei zile. Ce părea strălucit în seara ieșirii pare uneori banal, iar un cadru ignorat devine, la a doua vizionare, cel mai bun din tot filmul.
Cu rutina a venit și răbdarea. Ieșim mai rar, dar cu o idee clară: o stradă, un obiect, un anumit fel de lumină. Camera nu ne mai poartă după ea. Noi o purtăm.
Mai e un câștig pe care nu-l anticipam: fiecare înregistrare a devenit un fel de jurnal. Ne uităm la un traseu din prima săptămână și remarcăm că, în aceeași stradă, un magazin s-a închis, un copac a fost tăiat, o terasă a apărut. Orașul se schimbă pe nesimțite, iar noi, fără să plănuim, i-am început arhiva.
Ce vom face sâmbăta viitoare
Primul pas e cel mai mic: o bucată de hârtie cu trei rânduri și un traseu de jumătate de oră. Lentila ștearsă, bateria încărcată, cardul gol. Apoi pedalăm fără grabă și lăsăm orașul să ne arate ce nu mai vedeam. Dacă după prima lună rămâi cu câteva cadre pe care vrei să le revezi, înseamnă că ai început bine.
